Fara suparare pentru niciunul cei fotografiati de noi anul acesta, dar postarea pe care o fac acum ma unge cel mai tare pe suflet. O sa va explic aici la inceput de ce cred asta si voi incerca sa fiu cat mai scurta, desi nu stiu cat voi reusi. Dupa care o sa va povestesc mai mult in imagini, asa cum simt eu ca trebuie sa o faca orice fotograf.

De data asta, insa, voi insoti fiecare imagine de un scurt text, asta ca sa va ajut sa intelegeti mai bine ce s-a petrecut acolo, pentru ca e o poveste foarte frumoasa pe care mi-ar placea tare mult sa o parcurgeti pana la capat. Da, stiu, e secolul vitezei, toata lumea citeste pe diagonala si face scroll down rapid si stiu ca nu ma pot lupta cu asta eficient, dar asa imi place mie sa cred ca printre vizitatorii nostri sunt si oameni care din cand in cand isi iau un moment de ragaz de la toata goana asta nebuna. Asadar, voi care puteti…bare with me.

Ieri dimineata, treburile stateau cam asa: Codrin spera sa facem o drumetie in 3 pana la Crucea Eroilor Neamului, in Bucegi, copii sperau sa-i distram copios week-endul asta, avand in vedere ca le-am lipsit ceva zile in 2018, bunicii probabil rasuflau usurati ca au si ei 2 zile consecutive de odihna, iar eu…ma gandeam cum sa termin tot ce am de facut si sa ajung si pe la studio ca sa incep amenajarea pentru sedintele foto de familie pe care m-am decis sa le organizez Craciunul asta. Cumparasem pe parcursul saptamanii diverse decoruri, „props-uri” – cum le numim noi fotografii – si cumva ardeam de nerabdare sa vad cat de bine arata, daca imi mai lipseste ceva, etc. Vremea nu a tinut cu Codrin si toamna calduroasa pe care am avut-o pana acum s-a transformat brutal in inceput de iarna. Asa ca am hotatat sa lasam drumetiile pentru la anul, candva cand nu o sa inghete hainele pe noi. Asa ca am simtit ca asta e momentul oportun sa-mi rezolv un mare of pe care-l aveam de ceva vreme: fotografiile de familie, si mai ales fotografiile cu copii nostri. Stiti proverbul care spune ca cizmarul umbla cu cizmele sparte? Cam asa ma simt eu cand vine vorba de fotografii de familie. Mereu simt ca nu avem destule poze cu copiii. Ma uit la ei cum cresc sub ochii mei, cum le raman hainele mici, cum manerele de la usi nu-i mai ridica probleme micutei mele independente si cum Luca citeste singur filme subtitrate. Ma gandesc nostalgic si – bine recunosc! – putin ingrijorata – la ce-a fost si la ce-o sa fie. Nu o fac foarte mult, pentru ca mereu am fost obisnuita sa traiesc in prezent. Si cand revin in prezent, ma uit in jur si zambesc fericita. Am doi copii minunati, sanatosi, pusi mereu pe joaca si pe nazdravanii, asa cum le sta bine copiilor. Si – recunosc din nou – uneori mi-as dori sa opresc timpul in loc. De asta cred ca mi-am dorit sa fiu fotografa: din nevoia asta de a ingheta clipa si din neputinta de a o face asta altfel decat apasand pe un buton.

Revenind la oile noastre, i-am propus lui Codrin mergem cu copii azi la studio si, daca tot pregatim decorurile, sa le fac si niste fotografii. Asa…pentru ca-s ai mei, ii iubesc, pentru ca avem ceva timp pretios de petrecut in familie si petru ca tare mult imi mai place sa-i vad cum se harjonesc impreuna. Sabina si Luca au fost foarte incantati cand au aflat ca mergem „sa facem poze la studio la mami” si, dupa ce ne-am facut ritualul de dimineata, am pornit tuspatru spre centrul Bucurestiului. Si de aici…as vrea sa incep cu povestea in fotografii, de care va spuneam mai sus, a urmatoarelor ore pe care le-am petrecut impreuna.

Si-am incalecat pe-o sa si uite-asa am inaugurat noi studioul, gata-pregatit pentru sedinte foto de familie. Asa …ca de Craciun 2018. Oficial, la OC Photography, declaram deschis sezonul de iarna, de ski, de voie buna, de timp de calitate cu familia si de amintiri frumoase impreuna.

The end. Va urma! (mi-am promis doar…)

Oana