Scriu cu emotii despre evenimentul pe care vi-l prezint astazi si cu toate ca as fi putut sa le evit, partial, rugand-o pe Oana sa editeze ea fotografiile de la nunta Ioanei cu Petrut si sa faca postarea pe blog, nici prin mintea nu mi-a trecut asta. Am emotii pentru ca probabil o singura data in viata ai sansa sa fotografiezi nunta cuiva pe care il cunosti de cand aveai 6 ani. Sau altfel spus, se fac acusi 30 de ani de cand am fost coleg de gradinita cu Ioana; de atunci ne stim. Ma ia asa, pe sira spinarii, numai cand ma gandesc la asta. Apoi am copilarit impreuna, fiind vecini de cartier. Apoi am crescut si viata ne-a purtat pasii, asa cum e firesc, in directii diferite. Ne-am revazut prima data, acum 2 ani, cand Ioana mi-a scris si mi-a spus ca asteapta un bebe, pe Stefan si ca si-ar dori sa fim noi doi, eu si cu Oana, cei carora sa le incredinteze realizarea amintirilor de la botez. M-am bucurat foarte mult atunci si m-am mai bucurat o data azi, revazand o parte din fotografiile de atunci. Asa l-am cunoscut pe Petrut. Ioana ii spune Petre. Un tip inalt, calm, ocrotitor, care tinea mogaldeata aia mica in palme lui mari cu o delicatete de care cu greu l-ai fi crezut in stare. Si stiu ca m-am bucurat nespus sa vad cum vechii mele colege de gradinita ii e bine si ca e fericita.

Iar acum, toamna asta, le-am fotografiat si nunta. De asta am emotii. Pentru ca am rememorat o multime de lucruri din copilarie si mi-am dat seama, o data in plus, de valoarea pe care o au amintirile. Si sper ca amintirile pe care le-am creat noi, acum, la nunta lor, sa se dovedeasca la fel de pretioase pentru ei si pentru Stefan peste 30 de ani de-acum inainte.

Cu drag,

Codrin & Oana